luni, 28 aprilie 2014

RATATOUILLE - Film de desene animate și PERSONAJE - Tube / PNG














Cred că vă amintiți de acest frumos desen animat care, în 2007 a primit Oscarul pentru filme de animație. Pe acest haios șobolan îl cheamă Remy și își dorește foarte tare să ajungă bucătar. Mai este neîndemnaticul Alfredo Linguini, băiatul care duce gunoiul de la celebrul restaurant, și Collette cea drăgălașă. Mai sunt și propietarul celebrului restaurant
"Gustave's", un degustător de mâncăruri răutăcios și o fantomă a fostului proprietar al restaurantului, fantomă ce-l îndrăgește pe Alfredo și-l ajută să-și îndeplinească visul.

Mai jos aveți câteva din aceste personaje :


























































































CONCERTUL PRIMĂVERII de George Coșbuc




CONCERTUL  PRIMĂVERII

de George Coșbuc




Chiar acum din crâng venii
   - Și c-o veste bună!
Iarăși e concert, copii;
Merg și eu, și tu să vii,
   Mergem împreună.


Vrei programă, lămurit ?

   Stai puțin să caut.
Cucul, un solist vestit,
De printr-alte țări venit
   Va cânta din flaut.


Cântăreața dulce-n grai,

   Cea numită „perla
Cântăreților din mai“
Dulce va doini din nai
   Multe doine mierla.


Va-ntona apoi un psalt

   „Imnul veseliei“
Corul dintr-u fag înalt.
Vor cânta-n sopran și-n alt
   Graurii câmpiei


Turturelele-n tenor,

   Și-alte voci măiestre,
Toate după glasul lor.
Vor urma dup-acest cor
   Fel de fel de-orchestre,


Voci de gaițe cari fac

   Să scoboare ploaia,
Și-ntr-o scoarță de copac

O să bată tica-tac
   Tactul gheunoaia.


Iar naționale-apoi,

   Cobze și-alte hanguri,
Glas de fluier și cimpoi
Pitpalaci și cintezoi
   Și-un taraf de granguri.


Se vor pune-apoi pe joc

   Până chiar și surzii,
Când vor prinde dintr-un loc

Să ne cânte hori cu foc
   Din tilincă sturzii.


Vom cânte și noi ce-om ști,

   Cântece din carte.
Și, de va putea veni
Vântul, și el va doini,
   Că e dus departe.


Cine-i contra, să-l vedem,

   Ca să-l știe soții!
De-aveți chef, tovarăși, blem -
Ura-n cer! Cu toții-avem,
   Mergem dar cu toții !






CUORE - INIMĂ DE COPIL - de Edmondo De Amicis (Fragmente)


http://www.papalepapale.com/develop/wp-content/uploads/2011/08/de-amicis-580x333.jpg


Edmondo de Amicis 1846 - 1908




OCTOMBRIE

PROFESORUL NOSTRU


Marți, 18.



De azi dimineață îmi place și profesorul nostru de acum. Pe când intram în clasă, unde el se și afla pe catedră, școlari de-ai lui, de acum un an, trecând pe la ușa clasei noastre, se opreau puțin, ca să-l salute.


— Bună ziua, domnule profesor !


— Bună ziua, domnule Perboni ! Unii chiar intrau, îi strân-geau mâna și fugeau repede. Se vede că ei îl iubesc și că s-ar întoarce bucuros la dânsul. El le răspundea:


— Bună ziua ! Strângea mâinile ce i se întindeau, dar nu se uita la nimeni, și rămânea serios după fiecare salutare; dun-ga de pe frunte i se adâncea și mai tare; sta întors spre fe-reastră, uitându-se la acoperișul casei din față; în loc de a se bucura de acele saluturi, părea că se simțea mâhnit.


După aceea se uită cu băgare de seamă la fiecare din noi. Se pogorî de pe catedră și ne dictă plimbându-se printre bănci. Văzând pe un copil roșu la față și cu chipul plin de bubulițe, încetă îndată de a mai dicta, se opri, apucă obrazul băiatului cu mâinile, îl privi adânc, îl întrebă ce are și-i pipăi fruntea, ca să vadă dacă arde.


În timpul acesta, un băiat, care stătea la spatele lui, se ridică și început să se strâmbe la el. El se întoarse fără de veste, băiatul se opri repede și-și plecă ușor capul, așteptându-și pedeapsa. Profesorul îi puse o mână pe cap și îi zise numai atât:


— Să nu mai faci așa ! Apoi se sui iar pe catedră și începu să dicteze. Când sfârși de dictat, se uită câtva timp la noi fără a vorbi și apoi ne zise încetinel cu glasul lui cel gros, dar blând: Ascultați, copii ! O să petrecem un an împreună, să ne silim în toate chipurile, ca să-l petrecem bine. Învățați și fiți buni ! Eu n-am familie! Voi sunteți familia mea ! Acum un an trăia încă biata mea mamă: a murit și ea. Am rămas singur ! Vă am numai pe voi pe lumea aceasta ! Nu mai am altă dragoste, alt gând, decât al vostru! Fiți voi copiii mei! Eu vă iubesc; iubiți-mă și voi pe mine! N-aș dori să mă văd silit ca să pedepsesc nici măcar pe unul din voi. Arătați-mi că sunteți băieți de inimă. Școala noastră să fie o familie; voi să fiți mângâierea și fala mea. Nu vă cer să-mi făgăduiți acestea prin vorbe; sunt sigur că în inima voastră fiecare din voi a și răspuns "da"; de aceea vă și mulțumesc !


Tocmai atunci intră portarul, ca să sune sfârșitul orei. Ieșiră cu toții în liniște. Băiatul care se strâmbase la spatele profesorului, se apropie de el și îi zise cu sfială:


— Iertați-mă, domnule profesor ! Profesorul îl sărută pe frunte și-i răspunse:


— Du-te, fătul meu !



- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -



IULIE

CEA DIN URMĂ PAGINĂ A MAMEI MELE


Sâmbătă, 1 iulie.



A trecut și acest an școlar, Enrico dragă, și mă bucur că, drept amintire a ultimei zile, îți rămâne întipărit în minte chipul viteazului băiat, care și-a dat viața, ca să scape pe aceea a prietenei sale.
Peste câteva zile o să te desparți de profesorii și de camarazii tăi și, pe lângă aceasta, am să-ți dau și o veste tristă. Despărțirea n-are să fiee numai pentru câteva luni, ci poate chiar pentru totdeauna. Tatăl tău din cauza profesiei sale este silit să părăsească Turinul și noi, firește, o să mergem cu dânsul. Plecăm la toamnă, astfel că tu vei fi nevoit să intri în altă școală.


Îți pare rău, nu este așa, Enrico! Și cum să nu-ți pară rău! Sunt încredințată că-ți iubești vechea ta școală, unde timp de patru ani, ai avut bucuria să te duci de două ori pe zi la învățătură, să te întâlnești cu aceiași colegi, profesori și părinți; unde tatăl tău și mama ta veneau voioși să te aștepte la ieșire. Sigur că-ți iubești școala, unde ți s-a deschis mintea, unde ai întâlnit atâția tovarăși buni, unde fiecare cuvânt ce ai auzit a fost pentru binele tău. Chiar pedepsele ți-au folosit. Păstrează totdeauna această dulce amintire și i-ați rămas bun din inimă, de la toți acești drăgălași băieți. Unii din ei vor ti supuși poate la neajunsuri, își vor pierde părinții; alții vor muri tineri: alții își vor vărsa sângele pe câmpul de bătaie; mulți se vor face cinstiți și buni meșteșugari, părinți muncitori, și cine știe dacă vreunul din ei nu o să aducă vreun mare folos țării sale, și nu-și va câștiga un renume prin vreo faptă însemnată! Despartă-te de ei cu iubire. Lasă o părticică din inima ta în această mare familie pe care tatăl tău și mama ta o iubesc, pentru că ea te-a iubit pe tine; în care ai intrat copilaș și din care ieși flăcău în toată firea.



Școala ți-a fost mamă; ea te-a luat din brațele mele pe când nu știai încă să vorbești deslușit și acum mi te înapoiază mare, voinic, bun și silitor. Eu o binecuvântez, iar tu să nu o uiți niciodată, fiul meu. E chiar cu neputință să o uiți. O să te faci mare, o să colinzi lumea, o să vezi orașe mari, monumente minunate și o să uiți multe din lucrurile văzute; dar clădirea modestă cu obloanele ferestrelor închise, mica grădiniță unde a îmbobocit cea dintâi floare a inteligenței tale, îți vor rămâne întipărite în inimă și ți le vei aminti până la cea din urmă zi a vieții tale, precum eu îmi voi aminti în veci casa în care am auzit pentru prima oară glasul tău.

Mama ta.




EXAMENUL


Marți, 4.



Iată-ne la examen! În străzile de primprejurul școlii nici nu se mai aude vorbindu-se de altceva. Părinți, copii, gu-vernante: toți vorbesc despre note, teme, medii, promovări și repetiții. Ți se face milă, când vezi părinții îngrijorați, aducând pe copiii lor de mână și auzindu-i cum le dau cele din urmă povețe. Mamele îi aduc până la bancă și se uită să vadă dacă au cerneală; le încearcă penițele și, plecând, se mai întorc spre ei de la pragul ușii, ca să le mai strige:


— Fii cu inimă, cu băgare de seamă, nu te zăpăci ! Ne dăduse ca profesor supraveghetor pe domnul Coatti, acela cu barbă neagră, care vorbește copiilor cu un glas înfiorător și nu pedepsește niciodată. Unii din băieți erau galbeni ca ceara.


Când profesorul dezlipi plicul trimis de la primărie, în care se afla problema, nu se mai auzi nici o suflare. Domnul Coatti ne dictă problema tare, uitându-se când la unul, când la altul cu o privire amenințătoare. Cu toate acestea se vedea bine că, dacă ar fi putut să ne dicteze în același timp și dezlegarea ei, ca să trecem toți clasa, ar fi făcut-o din tot sufletul.


Începurăm lucrarea și, după o oră de muncă, mulți din băieți începură să se tulbure, fiindcă problema era lungă și grea. Unul începu să plângă. Crossi își dădea cu pumnul în cap. O mare parte din ei nu sunt vinovați dacă nu știu; bieții băieți n-au vreme să învețe și părinții nu se îngrijesc de ei. Din fericire, Providența întrupată în bunul nostru Derossi nu era departe. El făcea în toate chipurile, ca să le vină în ajutor. Le trecea cu mare îndemânare câte o cifră, sau le sufla operația fără a atrage băgarea de seamă a nimănui. El îngrijea de toți, ca și cum ar fi fost profesorul nostru. Garrone, fiind tare la aritmetică, ajuta și el pe cât putea. Ajuta, chiar devenise foarte amabil. Stardi stătu mai mult de un ceas nemișcat, cu ochii pe problemă, cu fruntea în mâini, apoi o dezlegă în cinci minute.


Profesorul se plimba printre bănci, strigând:


— Tăcere, fiți liniștiți ! Și când vedea pe vreunul tulburat, îl însuflețea cu privirea.


Pe la unsprezece, uitându-mă printre zăbrele, văzui mulți părinți care se plimbau cu nerăbdare. Recunoscui pe tatăl lui Precossi, așa cum ieșise de la lucru, cu obrazul înnegrit de cărbuni și de fum. Era și mama lui Crossi, precupeața, mama lui Nelli, îmbrăcată în negru; biata femeie nu putea să stea locului de neliniștită ce era. Puțin înainte de douăs-prezece, sosi tata și își ridică ochii la fereastra unde știa că stau eu. Scumpul meu tată ! La douăsprezece punct sfârșirăm toți. Când am ieșit, ce îmbulzeală ! Părinții alergau la copii întrebându-i, luându-le caietele și răsfoindu-le.


— Câte operații vi s-au dat ? Ce total v-a ieșit ? Scăderea cum ți-a ieșit ? Dar virgula zecimalelor ?
Profesorii erau chemați în dreapta și în stânga; nu mai știau cui să răspundă mai întâi. Tata îmi luă din mână copia mâzgălită, se uită la ea și-mi spuse că e bine.


Lângă noi stătea lăcătușul, se uita și el la lucrarea fiului său, dar era cam încurcat, bietul om, căci nu prea se pricepea.


— Te rog, domnule, zise el tatii, te rog, spune-mi totalul.


Tata îi spuse cifra. El se uită la caietul fiului său; cifra era exactă.


— Bravo băiete ! strigă el, foarte mulțumit.


Privirile tatii și ale lăcătușului se întâlniră și își zâmbiră unul altuia, ca doi buni prieteni.


Tata îi întinse mâna, el i-o strânse și se despărțiră zicând:


— Acum să vedem la oral !


Abia făcusem câțiva pași și auzirăm pe cineva cântând voios; ne întoarserăm, cânta lăcătușul.




CEL DIN URMĂ EXAMEN


Vineri, 7.



Azi dimineață am sfârșit examenul oral. La ora opt și un sfert începură să ne cheme patru câte patru în sala cea mare.


Directorul și patru profesori, între care și domnul profesor Perboni, stăteau în jurul unei mese învelite cu postav verde. Am fost chemat și eu printre cei patru dintâi. Drept să spun, bun e profesorul nostru ! Azi dimineață am văzut mai bine decât oricând, ce mult ține la noi ! Nu ne pierdea nici o clipă din ochi. Când vedea că ne încurcăm în răspunsuri, schimba fețe, fețe, și dacă răspundeam bine, se înveselea, ne făcea o mulțime de semne cu mâinile, cu capul, părea că ar fi vrut să ne spună: E bine ! Nu, nu e bine ! Bagă de seamă ! Mai rar ! Fii cu inimă !


Dacă ar fi putut, ar fi fost în stare să ne sufle tot. Chiar dacă părinții noștri ar fi fost în locul lui, nu ne-ar fi putut ajuta mai mult. Îmi venea să-i strig în gura mare:


— Mulțumesc !


Când profesorii îmi spuseră:


— Bine, băiete ! Poți să te duci ! Ochii lui scânteiară de bucurie.


M-am înapoiat în clasă, ca să-l aștept pe tata. Băieții erau încă mai toți acolo. Mă așezai lângă Garrone și mă întristai la gândul că stăteam pentru cea din urmă oară lângă el. Nu-i spusesem încă nimic despre plecarea noastră din Turin. El stătea plecat pe bancă, împodobind cu desene mar-ginile unui portret al tatălui său, om înalt și voinic, îmbrăcat în haine de mașinist, cu chipul tot așa de bun și de serios ca al fiului său. Cămașa lui Garrone se desfăcuse puțin la piept și zării cruciulița de aur ce i-o dăduse mama lui Nelli, când aflase c-a ocrotit pe fiul ei.


N-avem ce face, trebuia să-i spun; de aceea, prinzând inimă, i-am zis:


— Știi, Garrone, că tata pleacă detot din Turin ?


— Pleci și tu cu el ? mă întrebă Garrone.


— Desigur ! îi răspunsei.


— Așadar, nu o să mai fim împreună în clasa a IV-a !


— Nu ! îi zisei, încercând să-mi ascund părerea de rău.


Garrone tăcu câtva timp și își continuă desenul: apoi îmi zise fără să-și ridice ochii:


— O să-ți aduci tu aminte de camarazii tăi din clasa a treia ?


— Da, fără îndoială ! îi răspunsei, de toți și mai cu seamă de tine... Cine ar putea să te uite ?


El se uită lung la mine, cu o privire serioasă, una din acele priviri care spune o mulțime de lucruri, și nu zise nimic, dar îmi întinse mâna stângă, prefăcându-se că vrea să-și urmeze desenul cu cealaltă. Eu strânsei din toate puterile mâna aceea zdravănă și prietenoasă.


În momentul acela intră în clasă profesorul nostru, vesel și aprins la față. El ne spuse repede:


— Bravo, băieți ! Bine ați ieșit ! De vor răspunde tot așa și cei care au mai rămas, va fi minunat ! Fiți cu inimă, copii: eu sunt foarte mulțumit !


Și ca să ne arate mulțumirea sa și mai cu seamă să ne înveselească și pe noi, se prefăcu imediat că alunecă și că se sprijină de zid, ca să nu cadă.


Să glumească el așa ! Domnul Perboni, pe care nu-l văzusem niciodată, nici măcar zâmbind.


Gluma aceasta, copilărească, ni se păru așa de ciudată.


Clipa aceea de veselie era pentru el unica răsplată după nouă luni de muncă, de răbdare și de neodihnă !


Pentru aceasta muncise el atâta timp și venise de atâtea ori să ne facă lecția, chiar fiind bolnav, bunul nostru profesor ? Iată tot ce cerea de la noi, bietul profesor, în schimbul atâtor trude și griji ! Mi se pare că multă vreme o să-mi aduc aminte de dânsul, cum a glumit, și când voi fi mare, dacă va mai trăi și-l voi întâlni, îi voi spune că gluma lui m-a atins la inimă, și voi săruta cu respect capul său alb.


ADIO


La ora douăsprezece ne aflam cu toți pentru cea din urmă oară la școală, ca să aflăm rezultatul examenelor și să ne luăm certificatele de promovare.


Strada era plină de părinți, care cotropiseră până și sala cea mare. Mulți intraseră chiar prin clase, îngrămădindu-se până aproape de catedra profesorului. În clasa noastră umpluseră tot locul dintre perete și bănci.


Veniseră, tatăl lui Garrone, mama lui Derossi, lăcătușul Precossi, Coretti, doamna Nelli, precupeața, tatăl Zidărașului, tatăl lui Stardi și mulți alții pe care nu-i mai văzusem. Se auzea de pretutindeni un murmur de glasuri, o zbârnâială de parcă eram la târg. Intră profesorul și se făcu o mare tăcere.


El ținea în mână catalogul și începu îndată să strige.


— Abatucci, promovat. Archini, promovat, Zidărașul, promovat. Crossi, promovat!


După aceea citi tare: Derossi, promovat cu premiul I.


Toți părinții care erau de față și-l cunoșteau îi ziseră:


— Bravo, bravo, Derossi ! Și el își scutura cârlionții lui bălai și, cu zâmbetul său natural și frumos, se uita la mama sa, care îi făcu un semn de mulțumire cu mâna.


— Garoffi, Garrone, Calabrezul: promovați. Pe urmă trei sau patru care urmară, rămăseseră repetenți. Unul începu să plângă, pentru că tatăl său îl amenința de la ușă cu degetul.


Domnul Perbani încercă să-l îmbuneze, zicându-i: Nu, domnule, nu e totdeauna vina lor, adesea e și norocul. Și tocmai acesta e cazul lui. Apoi începu iar să strige: Nelli, promovat.


Maică-sa îi trimise o sărutare cu mâna.


— Stardi, promovat !


Ca de obicei, el nu arătă nici o bucurie, nu-și dezlipi pumnii de la tâmple.


Cel din urmă promovat fu Votini. El venise foarte dichisit.


Profesorul se sili și zise:


— Băieți ! Astăzi ne aflăm cu toții adunați pentru cea din urmă oară. Am trăit un an împreună și ne despărțim prietenește: Nu este așa ? Îmi pare foarte rău, că mă despart de voi !


Aici se opri, apoi adăugă:


— Dacă am fost vreodată cam nerăbdător, dacă am fost, fără voia mea, nedrept, sau prea aspru, iertați-mă !


— Nu, nu ! strigară părinții și o mulțime de elevi, n-ai fost niciodată nedrept !


— Iertați-mă ! începu iarăși, profesorul, și iubiți-mă ! La anul n-o să mai fiți cu mine, dar eu tot o să vă văd, căci ați rămas întipăriți în mintea și în inima mea. La revedere, băieți !


Apoi veni printre noi și toți îl apucarăm de mână, de haine; cei mai mici se suiau pe bănci, mulți îl sărutară:


— La revedere, domnule Perboni ! Vă mulțumim ! Rămas bun ! Să nu ne uitați !


A ieșit din clasă emoționat. Plecarăm și noi, grămădindu-ne la ușă. Tot atunci ieșeau și băieții din celelalte clase. Ce învălmășeală ! Ce zgomot ! Toți își luau rămas bun de la profesori și de la profesoare și se salutau.


Profesoara cu pana albastră era înconjurată de micii ei elevi; patru sau cinci îi săriră în spinare și vreo douăzeci o trăgeau în toate părțile; nici nu mai putea să răsufle, biata fată ! Profesoarei, poreclită "măicuța călugăriță" îi smulseră pălăria și-i prinseră la încheieturile rochiei vreo zece buchețele de flori.


Mulți sărbătoreau pe Robetti, care-și lepădase cârjele pentru prima dată. Auzeai din toate părțile:


— La anul, băieți ! Să ne vedem la anul, în octombrie !


Toți ne luarăm rămas bun, unul de la altul, uitând în acel moment orice supărare. Chiar Votini, care pizmuise așa de mult pe Derossi, îl luă de gât și-l sărută.


Eu sărutai pe Zidărașul, tocmai când drăguțul băiat îmi făcea cel din urmă bot de iepure. Îmi luai rămas bun de la Precossi, de la Garoffi. Acesta-mi spuse că eu câștigasem la loteria din urmă și-mi dădu un bloc din acelea care țin foile de hârtie pe pupitru; era de porțelan, dar spart la un colț.


Îmi luai rămas bun de la toți. Bietul Nelli se lipsea de Garrone, nu putea să se despartă de el. Nu-i venea numai lui greu să se despartă de bunul Garrone, ci și nouă tuturor. Care de care se întrecea să-i strângă mâna și să-l sărbătorească.


Tatăl său se mira de dragostea ce-i arătau camarazii lui și zâmbea cu mulțumire. Garrone fu cel din urmă de la care mi-am luat rămas bun; îl sărutai în stradă, și-mi ascunsei capul la pieptul său, ca să nu vadă că plâng. El mă sărută pe frunte, apoi am alergat îndată la tata și la mama.


Tata mă întrebă:


— Ți-ai luat ziua bună de la toți camarazii tăi ?


— Da, tată ! răspunsei.


— Dacă ai supărat pe vreunul, du-te și cere-i iertare !


— N-am supărat pe nimeni, tată dragă !


— Așadar, rămas bun ! zise tata, cu glasul tremurând, aruncând spre școală cea din urmă privire.


Mama zise și ea:


— Rămas bun !


Eu nu putui să mai zic nimic.



 În românește de Clelia Bruzzesi

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEgpjqL6QTv0LA-Dt1bYTL8_m25PXvA4-Bi7JIIYa9UsM18KjWYjF37FjBfN_SN54oGN7v9_lvf1yQ_ZAgFDEeKkabgi8kqwPDaQSQJoRDnCt0R_5pTWVFEFhQEZpg_dEvJP9MMvu34wAdr_/s1600/Giulio_Cuore.jpg



vineri, 25 aprilie 2014

PRIMĂVARA de George Dumitrescu





PRIMĂVARA


de George Dumitrescu


În grădini a prins altoiul;
Cântă cucu-n nucul mare
Și pe garduri pițigoiul...
Cârtița, cu nerăbdare,
Își înalță mușuroiul.


Mama azi grădinărește;
Ia răsaduri, le îngroapă
Și cu apă
Le stropește.


Iar fetița ei, Doinița,
Sprintenă nevoie mare,
Ceartă cloșca și pisica:
Să nu calce pe răzoare !







luni, 21 aprilie 2014

SCRISOAREA I de Mihai Eminescu




                                                                                      
SCRISOAREA  I


de  Mihai  Eminescu


Când cu gene ostenite sara suflu-n lumânare,
Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare,
Căci perdelele-ntr-o parte când le dai, și în odaie
Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,
Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate
De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate.

Lună tu, stăpân-a mării, pe a lumii boltă luneci

Și gândirilor dând viață, suferințele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate!
Câte țărmuri înflorite, ce palate și cetăți,
Străbătute de-al tău farmec ție singură-ți arăți!
Și în câte mii de case lin pătruns-ai prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești!
Vezi pe-un rege ce-mpânzește globu-n planuri pe un veac,
Când la ziua cea de mâine abia cuget-un sărac...
Deși trepte osebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!
Unul caută-n oglindă de-și buclează al său păr,
Altul caută în lume și în vreme adevăr,
De pe galbenele file el adună mii de coji,
A lor nume trecătoare le însamnă pe răboj;
Iară altu-mparte lumea de pe scândura tărăbii,
Socotind cât aur marea poartă-n negrele-i corăbii.
Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate și socoate
Și de frig la piept și-ncheie tremurând halatul vechi,
Își înfundă gâtu-n guler și bumbacul în urechi;
Uscățiv așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic,
Căci sub fruntea-i viitorul și trecutul se încheagă,
Noaptea-adânc-a veciniciei el în șiruri o dezleagă;
Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Așa el sprijină lumea și vecia într-un număr.

Pe când luna strălucește peste-a tomurilor bracuri,

Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,
La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns...
Când pătruns de sine însuși odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie ? genune ? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse și nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!...
Dar deodat-un punct se mișcă... cel întâi și singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!...
Punctu-acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii...
De-atunci negura eternă se desface în fășii,
De atunci răsare lumea, lună, soare și stihii...
De atunci și până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Și în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viață de un dor nemărginit.
Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,
Facem pe pământul nostru mușunoaie de furnici;
Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați
Ne succedem generații și ne credem minunați;
Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,
Că-ndărătu-i și-nainte-i întuneric se arată.
Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,
Mii de fire viorie ce cu raza încetează,
Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,
Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă...
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,
Căci e vis al neființei universul cel himeric...

În prezent cugetătorul nu-și oprește a sa minte,

Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist și roș
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoși,
Cum planeții toți îngheață și s-azvârl rebeli în spaț'
Ei, din frânele luminii și ai soarelui scăpați;
Iar catapeteasma lumii în adânc s-au înnegrit,
Ca și frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;
Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie,
Căci nimic nu se întâmplă în întinderea pustie,
Și în noaptea neființii totul cade, totul tace,
Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - -- - - - - - - -


Începând la talpa însăși a mulțimii omenești

Și suind în susul scării pân' la frunțile crăiești,
De a vieții lor enigmă îi vedem pe toți munciți,
Făr-a ști să spunem care ar fi mai nenorociți...
Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate,
De asupra tuturora se ridică cine poate,
Pe când alții stând în umbră și cu inima smerită
Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită -
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?...
Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.

Fericească-l scriitorii, toată lumea recunoască-l...

Ce-o să aibă din acestea pentru el, bătrânul dascăl?
Nemurire, se va zice. Este drept că viața-ntreagă,
Ca și iedera de-un arbor, de-o idee i se leagă.
"De-oi muri - își zice-n sine - al meu nume o să-l poarte
Secolii din gură-n gură și l-or duce mai departe,
De a pururi, pretutindeni, în ungherul unori crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele scrieri !"
O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit ?
Prea puțin. De ici, de colo de imagine-o fășie,
Vre o umbră de gândire, ori un petec de hârtie;
Și când propria ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost ?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Printre tomuri brăcuite așezat și el, un brac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două șiruri, așezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o pagină neroadă.
Poți zidi o lume-ntreagă, poți s-o sfarămi... orice-ai spune,
Peste toate o lopată de țărână se depune.
Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri...
Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare,
Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare...
Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră. Iată tot ce te așteaptă.
Ba să vezi... posteritatea este încă și mai dreaptă.

Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire ?

Ei vor aplauda desigur biografia subțire
Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,
C-ai fost om cum sunt și dânșii... Măgulit e fiecare
Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Și prostatecele nări
Și le umflă orișicine în savante adunări
Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai nainte
C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte.
Astfel încăput pe mâna a oricărui, te va drege,
Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege...
Dar afară de acestea, vor căta vieții tale
Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale -
Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina,
Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt
Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;
Toate micile mizerii unui suflet chinuit
Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -


Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare,

Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare !
Și din noaptea amintirii mii de doruri ea ne scoate;
Amorțită li-i durerea, le simțim ca-n vis pe toate,
Căci în propria-ne lume ea deschide poarta-ntrării
Și ridică mii de umbre după stinsul lumânării...
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Și câți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară !
Peste câte mii de valuri stăpânirea ta străbate,
Când plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate,
Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții !







RUINURILE TÂRGOVIȘTII de Vasile Cârlova




RUINURILE TÂRGOVIȘTII



de  Vasile Cârlova



O, ziduri întristate! O, monument slăvit!
În ce mărime naltă și voi ați strălucit,
Pă când un soare dulce și mult mai fericit
Își răvărsa lumina p-acest pământ robit!
Dar în sfârșit Saturnu, cum i s-a dat de sus,
În negura uitării îndată v-a supus.
Ce jale vă coprinde! Cum totul v-a pierit!
Subt osândirea soartei de tot ați înnegrit!
Din slava strămoșască nimic nu v-a rămas.
Oriunde nu se vede nici urma unui pas.
Ș-în vreme ce odată oricare muritor
Privea la voi cu râvnă, cu ochiu-ațintător,
Acum de spaimă multă se trage înapoi
Îndată ce privirea îi cade drept pe voi...
Dar încă, ziduri triste, aveți un ce plăcut,
Când ochiul vă privește în liniștit minut:
De milă îl pătrundeți, de gânduri îl uimiți.
Voi încă în ființă drept pildă ne slujiți
Cum cele mai slăvite și cu temei de fier
A omenirei fapte din fața lumei pier;
Cum toate se răpune ca urma îndărăt,
Pe aripile vremii de nu se mai arăt;
Cum omul, când să fie în toate săvârșit,
Pe negândite, cade sau piere în sfârșit.
Eu unul, în credință, mai mult mă mulțumesc
A voastră dărămare pe gânduri să privesc,
Decât zidire naltă, decât palat frumos,
Cu strălucire multă, dar fără un folos,
Ș-întocmai cum păstorul ce umblă pre câmpii,
La adăpost aleargă când vede vijălii,
Așa și eu acuma, în viscol de dureri,
La voi spre ușurință cu triste viu păreri.
Nici muzelor cântare, nici milă voi din cer,
O Patrie a plânge cu multă jale cer.
La voi, la voi nădejde eu am de ajutor;
Voi sunteți de cuvinte și de idei izvor.
Când zgomotul de ziuă înceată preste tot,
Când noaptea atmosfera întunecă de tot,
Când omul de necazuri, de trude ostenit
În liniștirea nopții se află adormit,
Eu nici atunci de gânduri odihnă neavând,
La voi fără sfială viu singur lăcrămând
Și de vederea voastră cea tristă însuflat
A noastră neagră soartă descoper nencetat.
Mă văz lângă mormânt al slavei strămoșești
Și simț o tânguire de lucruri omenești;
Și mi se pare încă c-auz un jalnic glas
Zicând aceste vorbe: "Ce, vai! a mai rămas,
Când cea mai tare slavă ca umbra a trecut,
Când duhul cel mai slobod cu dânsa a căzut".

- - - - - - - - - - - - - - - - - - -  - -

Acest trist glas, ruinuri, pă mine m-au pătruns
Și a huli viața în stare m-au adus.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - -  -

Deci priimiți, ruinuri, cât voi vedea pământ,

Să viu spre mângâiere, să plâng pe-acest mormânt,
Unde tiranul încă un pas n-a cutezat,
Căci la vederea voastră se simte spăimântat!




FABULE de Alecu Donici




Fișier:Alecu Donici.jpg


Alecu  Donici 1806  -  1865





GREIERUL  ȘI  FURNICA



Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân' la primăvară.

Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei ?

 — Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat ? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.





GÂȘTELE


Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga:
— A ! Ce necaz, ce osândire !
Asupra gâștelor ce crudă prigonire !
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom' au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți ?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri...

 — Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume ?
— Nimica, însă noi...
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.





VULPEA ÎN LIVADĂ


O vulpe au intrat odată
Flămândă în livadă.

Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-au bucurat prea mult în sine,
Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor era

Și nu se scutura.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
Au zis aceste către prune:
— Cum v-am găsit, așa vă las,

Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți.

Un adevăr de mult văzut,
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.






TEIUL ȘI STEJARII



Un teișor crescut sub deal, în depărtare,
Odată blestema norocul de uitare,

Așa zicând:

— Ce fericiți stejarii sânt !
Din fire înzestrați,
Puternici ei și nalți,
Văd lumea cea frumoasă,
Aproape stau de soare;
Iar eu, o! soartă ticăloasă !
Aici în depărtare
Viața-mi am urât.
El bine n-au sfârșit
Și s-au stârnit furtună, vânt
Și cerul s-au întunecat
Și fulgerul au scăpărat.

Prin nouri tunetul se răsturna, trăsnind,

Și risipind
Acei mai mari
Stejari!

Iar teiul de sub deal era nevătămat.

Atunci el s-au trezit că este vinovat
Și mulțumind, au zis așa către noroc:
— Apărătorul meu ! Eu de acum te rog
Ca parte liniștii să dăruiești tu mie
Și traiul depărtat, drept pravilă să-mi fie,

Pentru că am văzut prea bine

Că cei ce stau la înălțime,
Măcar de sunt și mari

Și tari,

Dar pică la pământ
De vânt.






ÎNȚELEPTUL ȘI MAGNATUL



Un înțelept odată ședea cu un magnat
La sfat.
— Tu, care cunoști lumea
Și-n inime citești,
Te rog să-mi lămurești

De ce-n societăți alese mai anume,
Nici prinzi de veste când cu oameni te trezești

Nepotriviți și seci ?
Așa pe înțelept magnatul întrebă,
Iar el răspuns îi dă:
— Societățile au soartă potrivită
Cu o bina din nou mai mult de lemn zidită.
Spre pildă, eu acum o casă mi-am făcut

Și nici nu m-am mutat,
Iar greierii de mult
În ea s-au așezat.

Cercând cu scumpătate
A fabulei sujet,
Găsești c-avea dreptate

Acel om înțelept.
Și cum să se numească
Gurliii mădulari,
Ce nu știu să vorbească
În societăți mari,
Dar, prin a lor strigare,
Împiedică pe alți,
Mai ispitiți bărbați,
Să facă vro lucrare ?






CALUL ȘI MĂGARUL


Păstorul unor oi, pe lângă turma sa
Avea un cal și un măgar.
Din întâmplare el găsește o harșa,
Cusută tot în fir și în mărgăritar.
Harșaua, precum știu acei ce merg călare,
Se cade calului spre înfrumusețare.

Păstorul însă-au socotit
Că calul e destul de fire-mpodobit
Și au găsit cu cale,
Stăpân fiind pe ale sale,

Să puie pe măgar harșaua delicată.
Dar au ieșit în faptă
Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă
Și nedeprins a fi-mbrăcat,
Cu scumpa lui harșa în bahnă au intrat;
S-au tăvălit, s-au răcorit
Și chiar ca un măgar de glod plin au ieșit.

Din fabulă e lămurit,
Cum că păstorul au greșit,
Iar el o da la întâmplare.

Eu însă socotesc: că calul, deși are
Nărav de tăvălit când este asudat,
Dar nu se bagă-n glod, și cum s-au ridicat
Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.





ȚĂRANUL ȘI CALUL



Țăranul semăna ovăs în primăvară,
Iar calul, ce l-au fost adus în cărucioară,

Privind la semănat,

Fierbea în gândul său așa un rezultat:
— Mă mir, cum zic de om că este o ființă,
Aleasă prin a lui a minții iscusință ?

Eu nu văd la dâns' minte

Măcar de un grăunte.

Și oare poate fi mai mare nebunie

Decât să scurme el ogoare pe câmpie,
Și apoi să presare ovăs sau altă pâine,

Când mult făcea mai bine

Ovăsul să-l dea mie

Ori murgușorului, iar pâinea la găine,

Sau până în sfârșit să ție în păstrare?
Încai s-ar fi văzut a lui scumpete mare.
Iar ca să lepede pe dealuri și pe văi,

E numai o dovadă

Că oamenii în faptă
Sunt foarte nătărăi!

Dar toamna-mbelșugată

Aduse multă roadă:

La una douăzeci ovăsul au sporit,

S-au strâns, s-au îmblăcit
Și-același cal din el au ospătat tain,
Pe zi căușul plin.

Nu e de lăudat

A dobitocului semețul rezultat.
Dar, oare nu așa ? din oameni, îndrăzneții

Cutează-a cerceta voința providenții,

Făr-a putea străbate
A ei orânduieli și căi nestrămutate.






POETUL ȘI BOGATUL


Un sărăiman poet odat-au reclamat
Asupra unui om prostuț, dar prea bogat;
Iar jaloba-i era în chipul următor:

— Tu, al Olimpului atotstăpănitor,
Și preste zei mai mare zeu,
O, Joe preaslăvite !
Ascultă glasul meu,

Ia sama la a mea smerită rugăminte:
Cu ce ți-am greșit eu,
De mă găsesc atât
De soartă prigonit,
Încât nu am nici casă,
Nici lingură, nici masă.
Și singura-mi avere
E numai în părere;

Când dimpotrivă, văd, cu toată-a lui prostie,
Bogatul în trufie,
De-a lui închinători fățarnici ocolit
Și pentru interes adesea măgulit,
În desfătare el se află tot voios,

Gras, gros și sănătos;
Iar eu, ca vai de mine,

Sorb inspirație și-o mistuiesc cu rime
Prin care, cum au zis un frate-n poezie,
Nu poți scăpa măcar de-o mică datorie.

— Destul ! Am înțeles,

Lui Joe au răspuns,
De jaloba-i pătruns.

Dar cum nu jedeci tu, că singur ți-ai ales
Din bunurile lumii
Al slavei falnic nume,

Și scrierile tale în veacuri viitoare
Vor fi nemuritoare;
Iar desfătarea lui e numai pe viață.
Și când el ar avea o minte mai isteață,

Atuncea ar cunoaște
Și-ar plânge mai amar a sa nimicnicie;
Fiindcă cel ce naște
Plăcuta poezie
E mult mai însemnat
Decât un nătărău bogat.






PRIETEȘUGUL ȘI AMORUL


— Iubite verișor,
Pe unde-ai mai umblat ?
Prieteșugul pe amor
Văzând l-au întrebat.

— Umblat-am fără de cruțare
Și un amorezat măcar nu am aflat.
— Și eu am străbătut pustiile sub soare,
Dar n-am putut afla prieten de crezare.
— De ce dar oamenii ne dau numiri străine:

Dorința
împlinind prin mine
Și interesul lor prin tine ?